Un porțelan kintsugi

“M-am văzut fărâme. Mi-a venit în minte un bibelou extrem de fragil pe care cineva îl pune într-un săculeț negru și apoi vine zilnic și îl izbește cu bătătorul de șnițele.

…

Iar într-o zi bibeloul este expulzat din sac și trebuie să fie întreg, pentru ca restul lumii îl vrea întreg. Și încearcă să se recompună, să se lipească, dar este fărâmat și nu mai are cum.

….

M-am văzut și bibeloul ăsta cu lipitură peste lipitură, cu crater peste crater, care sunt azi. Nu am fost și nu voi fi niciodată întreagă.

…

Un porțelan kintsugi este un porțelan spart și apoi lipit cu atâta artă, dar nu în felul în care să nu se vadă că a fost cândva zob, ci scoțând în evidență crăpăturile cu fire prețioase de metal, încât atunci când este definitivă repararea, devine mai valoros și mai frumos decât a fost la început.  Și asta pentru ca japonezii cred ca lipiturile fac parte din istoria lui, îl definesc, deci trebuie puse in valoare și apreciate. 

…

Cândva, voi fi și eu kintsugi. “

Petronela Rotar 

Privind înăuntru 

Când am citit fragmentul acesta, am iubit instant această metaforă. Este atât de profundă și clară în același timp. Am făcut o pauză să o lipesc în mine, să o las să se așeze, pentru că așa fac câteodată dacă impactul cuvintelor este puternic pentru mintea și sufletul meu. Și cum le lipeam cu grijă și mă vedeam pe mine în cioburi și îmi mângâiam câteva lipituri, am putut să creionez în mintea mea o imagine completă și frumoasă a unui tablou, pe care mi-am dorit să îl fac cândva. 

Părinții noștri și oamenii mari din lumea noastră, atunci când suntem bibelouri întregi, ne manevrează cu mâini făcute bucăți și lipite strâmb, unele chiar cu găuri mari rămase în ele. 

Aceste mâini ale lor atât de zdrobite și nereparate fac ca să scape des bibelourile noi și perfecte. Dar nu-i nimic, că nu mai doare să vezi cioburi, așa e viața, se poate trăi așa cu găuri. 

Însă pentru primele căzături și izbituri totul doare tare. Și ne uităm cu tristețe la bucățile din noi căzute și nu știm ce să facem cu ele. La cei care ne-au spart lipsesc, nu le-au lipit la loc, oare așa e bine să fim? Găuriți? Făcuți bucăți? 

Unii dintre noi ajungem să ne privim aceste cioburi adunate și purtate prin viață si să înțelegem că sunt parte din noi. 

Știm că trebuie să lucrăm cu fiecare ciob  în parte și cu iubire și iertare să le punem la loc. Nu se vor potrivi mereu, dar umplem cu multă iertare și iubire spațiile. Iubirea la vedere nu poate arăta decât minunat. Iar iertarea e mai aspectuoasă decât găuri negre. 

Mi-am dat prima dată seama cat de spartă sunt când am văzut ochii copiilor mei. În reflexia din ochii lor s-au văzut toate cioburile lipsă. Când i-am atins și mi-am dat seama că îi pot sparge și pe ei, atunci mi-am dorit mai mult ca niciodată să fiu întreaga.  Da…lipită la loc. Da…imperfectă, dar adunată. Ca ei să înțeleagă că e bine sa fim întregi și că trebuie sa ne prețuim și bucățile lipite. 

Și ce mi se pare cel mai interesant la metafora aceasta este ca vasele și bibelourile transformate din cioburi în artă, nu se fac singure. E important să treacă prin mâinile unor meșteri pricepuți care au văzut multe crăpături și știu ei cu ce se lipește cel mai bine ciob cu ciob. Ei știu ce să facă dacă sunt prea multe bucăți lipsă sau dacă pare că nu se potrivesc între ele. 

Și drumul oamenilor care ne arată lipiturile lor cum strălucesc miraculos pe ei nu a fost unul ușor. Poate că mai multe mâini pricepute au lucrat la ei și cine știe cat a durut când au apăsat. Dar sunt o mărturie vie că putem să fim frumoși și vindecați și putem să ne clădim din nou pe noi, indiferent de loviturile primite și fără să conteze câte hârburi avem de pus la loc.

Și suntem mai frumoși decât eram la început pentru că acum putem să fim mărturia vie a vindecării. 

Și cred că asta aș vrea să înțeleagă și copiii mei că este viața. Să nu le fie frică ca se vor sparge, să nu se simtă fragili. Să știe ca mereu au posibilitatea de a vindeca răni și că fiecare crăpătură va face ca istoria vieții lor să fie una prețioasă. 

Nu voi putea să îi protejez mereu și să îi cresc ca pe niște bibelouri. Deși îi voi răni eu sau alții, voi fi mereu lângă ei cu aspectul meu de bibelou lipit și reparat să știe că se poate să îți revii din orice și că totul are o soluție. 

Din sacul negru în care ai fost zdrobit nu ieși decât firimituri, însă suntem firimiturile noastre. Putem să ieșim de acolo și să fim mai prețioși și mai fericiți decât eram înainte. Pentru că aceste călătorii către noi vin cu multă cunoaștere și cu multe șanse să devenim versiuni mai bune. Poate că așezând cioburile într-o ordine cunoscută dăm peste bucăți din noi de care nici nu știam că erau acolo și nu le-am fi descoperit dacă nu trebuia să le adunăm din grămezi.  Și poate ca atingând cu iubire tot ce ne compune, ajungem să înțelegem cât  suntem de valoroși. 

 Sunt și oameni care aleg să îi spargă pe alții în jurul lor în loc să se vindece. Dacă ei sunt crăpături, să fie și alții așa. Și așa dor mai puțin rănile, nu îi obligă nimeni să repare nimic, toți sunt zdrobiți pe lângă ei și fac eforturi să îi țină așa…bucăți. Ei sunt cei care zic că vasele lipite sunt fără valoare, că sunt urâte si că e inutil să încercăm să revenim asupra crăpăturilor, mai bine le lăsăm așa…

Într-o lume în care oamenii se plimbă bucăți prin viață, lăsând să curgă venin prin găurile din ei, tristețe și ură, aleg să îi privesc pe cei kintsugi . Bibelouri care lasă la vedere rănile ce i-au format, care vorbesc și povestesc cum a durut și vin să ne arate că se poate și că e mai multă fericire în efortul de a ne aduna decât în cel de a minți că suntem bine. 

Acești oameni, cei kintsugi , ne trezesc din necunoaștere, ne strigă și stau mărturii că trebuie să facem ceva să simțim plinătatea. Să simți că nu mai curge din tine, să poți fi plin și să poți dărui atunci când vrei, pentru că ai de unde. Ei sunt mereu resurse de iubire și acceptare. Sunt o voce care aduce alinare pentru fiecare firimitură ieșită din sacul negru. 

Și datorită lor, putem să fim întregi. Putem să credem în vindecarea loviturilor. Fiecare dungă de pe aceste bibelouri aduce speranță că există o viață valoroasă în fiecare grămadă de hârburi și cioburi. Ceea ce azi zace ca fiind lipsit de viață și de valoare, mâine poate fi o operă de artă, care arată lumii că nimic nu poate fi atât de zdrobit încât să nu poată fi lipit la loc. Este nevoie doar de iubirea unor maeștri obișnuiți să vadă frumosul acolo unde alții nu văd nimic. 

Și prin prezența și exemplul lor să ne schimbe și pe noi, călăuzindu-ne pașii timizi. 

Mulțumesc, Petronela, pentru curajul de a pune la vedere procesul tău de vindecare. 

Pe drumul tău ai semănat multe gânduri de speranță și sunt recunoscătoare ca mă pot bucura de gândurile tale, puse la discreția noastră să ne înfruptăm din ele și să îndrăznim mai mult.

 Ești kintsugi -ul meu preferat!