La reuniunile de sărbători, lasă dreptatea acasă

Atunci când discutăm anumite subiecte, până la urmă nici nu are așa mare importanță care, simțim nevoia să avem dreptate, sau doar simțim nevoia să le vorbim? 

În fiecare din noi stă o listă de teme la care suntem sensibili atunci când purtăm discuții cu cei din jurul nostru. Și noi o știm bine, sunt acele discuții în care se ajunge rapid la o exacerbare și deviem de la o conversație plăcută la una în contradictoriu. Ne simțim mai ușor răniți, sau se trezește în noi o dorință imediată de a valida ceva și de a scoate forțat acea validare din partea interlocutorului nostru.

Mi se pare fascinant cum decurg anumite lucruri în grupurile de oameni mai mici, atunci când se cunosc și petrec câteva ore împreună.  Este cumva necesar să vorbim. Sau obligatoriu? Și mă minunez când mă gândesc ca este aproape un experiment social orice întâlnire de oameni. Fie ei și familie, colegi, prieteni, nici nu are importanță, pui câțiva oameni într-o încăpere și inevitabil vor vorbi între ei, iar asta este o adevarata etalare de personalități, traume, temeri, vise și credințe.

Cu mult timp în urmă căutam să am dreptate. 

O da…sentimentul acela de a argumenta, de a convinge, de a domina grupul și de a obține recunoașterea lui.  Prin abilitatea de a duce discuția acolo unde îmi doream, pentru ca sunt o persoană care se descurcă destul de abil cu vorba și care are și sute de cărți citite, plus o sete de cunoaștere constantă, aveam mereu sau aproape mereu: DREPTATE! 

Cu timpul am înțeles ca nici nu mai avea importanță subiectul în sine, de multe ori alegeam să contrazic, de dragul acelei lupte, pe care simțeam ca o domin, mai ales dacă aveam oponenți la fel ca mine. Apoi am văzut ca de fapt aproape totul se poate argumenta fără să crezi, sau să și simți ca este așa. 

Am făcut un experiment simplu, poți să iei un adevăr care nu îți e și ție adevăr. Da…exact, un adevăr care ție nu îți este adevăr.  Ceea ce pentru tine este adevăr, pentru alții nu e. Dar dacă am lua oricare adevăr, al oricui, indiferent de cat crezi sau nu în el și dorești să îl argumentezi din poziția celui care crede în el, vei reuși să o faci. 

Da, pot lua oricare adevăr și să conving pe alții ca așa este, fără ca eu să cred în el. E chestiune de a găsi argumente și exemple, pură tehnica. 

Pentru ca aproape orice are un spectru întreg de nuanțe și cred ca orice poate fi privit din mai multe perspective. Nu avem cum să ne raportăm la nimic ca fiind un adevăr absolut. Pentru ca oricum s-a încercat asta cam….toata existenta omenirii și ghici ce? Oricarui adevăr i s-a găsit și neadevărul.

 Desigur ca pentru unii neadevărul unora este adevărul lor și tot așa la nesfârșit. Și e bine să fie așa, pentru ca nu avem cum să existăm uniform și din această diversitate s-a născut tot ce a însemnat evoluție și multe descoperiri.

Când am înțeles dinamica mea, am început să fac alte experimente, mai exact…am început să pun întrebări și da…să ascult!!! Incredibil, dar dintr-o dată am început să văd, să văd în oameni sursa vorbelor și mi s-a părut mai interesant decât să îi contrazic. Înveți privind în alții, atât de multe despre tine și despre adevărurile tale. Și dintr-o dată a devenit mai interesant să nu am dreptate mereu. 

Probabil ca asta vine cu vârsta, sau poate ca vine cu faptul ca se aseaza in tine anumite aspecte si nu mai ai nevoie de validări. 

De exemplu, îmi aduc aminte ce foc se încingea in mine când era vorba de femei, de feminism și de rolul nostru pe lumea asta, de religie, de politică. Îmi doream atât de mult să am dreptate, pentru ca astfel totul avea sens pentru mine și dacă cineva îndrăznea să pună sub semnul îndoielii convingerile mele, îmi zguduia temelia. Si este normal să simți nevoia să consolidezi ceva șubred sau să simți frică ca se poate dărâma dacă este zguduit. Și eram înverșunată și îmi creștea volumul vocii și nu puteam să ascult, vroiam să spun…pentru ca de fapt vroiam să îmi spun mie.

 

Desigur ca încă mai port discuții în contradictoriu, câteodată nu mă pot abține, încă am momente în care mi se pare ca este o idee bună sa argumentez ceva în care cred. Însă nu mai sunt în pantofii celei care vrea să primească  validare. Îmi doresc să scot în exterior anumite concepții din interior de dragul expunerii lor, fără să îmi doresc să le fac adevăr pentru nimeni. De fapt nici nu cred ca vreau ca cineva să mă creadă, vreau doar să spun…Si poate sa găsesc oameni care cred ca mine.

Astăzi știu, ca atunci când temelia este puternică în convingerile mele, nu mă simt clătinată și nu mai arde. Nu mai simt nevoia  să fac pe nimeni să mă creadă pe mine,  pot să îi cred pe alții, fără să încetez să mă cred pe mine. Pot să ascult și să știu ca e ok și este normal să avem alte perspective, suntem în povești unice fiecare din noi. Și orice factor, cat de mărunt, pe parcursul experienței noastre ne face să privim viața prin prisma formulei noastre unice ca om. Și atunci când alegi să îi spui cuiva ca doar formula ta este corectă și poți ajunge doar prin calcule tale la un rezultat anume, ajungi să fii de fapt absurd. Noi putem să povestim despre noi și despre trăirile noastre, despre convingerile noastre,știind ca a împărtăși înseamnă ca fiecare își va selecta și își va lua ceea ce îi lipsește sau ce îi va face bine. 

Suntem o combinație unică de adevăruri și câteodată ele coincid cu ale altora, altă dată nu.  Și nu este misiunea noastră aceea de a îi spune interlocutorului ce i se potrivește, sau ce trebuie să fie, în ce să creadă. 

De fapt, ce ne împinge sa așezăm și în alții convingerea noastră? Oare nu este faptul ca ești nesigur de ceea ce tu crezi? Și vrei să îți confirme și alții asta? Și atunci când adevărul tău, așa cum o fi el, este văzut ca adevăr de cei apropiați ție, totul este mai simplu. Nu ne atingem limite, nu ne împingem în afara cercului, nu avem nici o urgență de schimbare, avem acceptarea. 

Iubesc oamenii, până la urmă în orice formă a lor, sunt pur și simplu fascinanți. Până și raul cel mai rău se poate traduce prin reziliență sau inteligență, sau limite ale minții care par incredibil ca au fost atinse, deși rezultatul este unul negativ.

Suntem ființe atât de complexe ca mă minunez încă, deși pare pe alocuri ca știu multe. Îmi dau seama zilnic ca nu știu nici pe departe totul. Mă văd în postura de neștiutor când intră în discuție oricare altă viață decât a mea. Cum să îmi dau eu cu părerea ce ar trebui să creadă sau să facă altcineva, când încă mi-au rămas mie teritorii necucerite ale ființei mele. Și îmi este bine în rolul de ascultător și mă fascinează să pun întrebări. Parcă am revenit la mintea mea de copil și din nou am multe multe întrebări…doar ca acum așez diferit răspunsurile. 

Cred ca antidotul pentru dreptate este magia întrebărilor. Și mai cred ca este atât de multă pace în cei care nu mai caută să aibă mereu dreptate. Și poate pacea este acolo unde nu ai nevoie de adevăruri acceptate de toți din jurul tău. Îți ajunge ție să simți ca e bine, în corp și în minte. Plus ca ne face bine, bine de tot…să iubim oamenii cu adevărurile lor, să nu îi vrem cu adevărul nostru în ei. Însă ce este adevăr și îți face ție bine, s-ar putea să devină și pentru altii un adevăr, dacă îl spui. Dar să nu uităm nici o clipă ca nu este nici o luptă și nici un câștig în a impune ceea ce crezi tu ca fiind adevăr absolut. 

Și dacă această nevoie este în tine, înseamnă ca ai nevoie să mai sapi un nivel, mai ai de lucru. 

Sper ca am reușit să aduc măcar câte un strop de liniște pe la unele mese, sărbătorile acestea. Să lăsăm dreptatea la ușă când mergem în vizită și să punem întrebări, s-ar putea să ne placă oameni mai mult ca înainte și să îi înțelegem mai profund. Ascultă  până poți vedea, fără să asculți doar ca să ai ce să contrazici în gând. 

Cum ar fi lumea asta, dacă nimeni nu ar mai căuta sa aibă această dreptate? Ci doar să fie în dreptul lui mai bun și mai drept?