URAT si FRUMOS sau POLITICA si ARTA

 

             

            Cine ești?

 

 

 Aș putea sa răspund în diferite feluri la acesta intrebare.

 În ce context ma dezgolesc cu adevărat și ma arat așa cum sunt?

 

Dacă port acesta conversație cu mine...M-as aseza în fata acestei întrebari ca și cum ar fi o entitate care știe totul despre mine. Ca o oglinda a mea, care îmi cere socoteala la ceea ce am făcut și ceea ce nu fac. Și nu aș vrea sa o privesc în aura de judecată pe care ar impune-o un inventar al vieții mele. Aș vrea sa pot să mă iau pe bucăți și să îmi numar anumite aspecte, asa obiectiv...

 

Procesele de invatare și de dezvoltare personala m-au făcut sa văd in ceața orice experiența a trecutului, o ceața a cunoasterii, a interpretarii. Aș vrea sa ma văd fără aceste filtre și sa pot sa simt din nou așa incipient totul, ca sa știu mai bine din ce sunt facuta, ce anume a cladit ceea ce azi...sunt eu. 

 

 Însă nu pot sa o fac.

 

 Iar eu, sunt o suma a tuturor amintirilor pe care le-am inventariat după impresia pe care am dobandit-o cumva ulterior. Sigur, unele au rams la sentimentul de origine și îl pot simți încă. Însă intervine rapid ratiunea cu explicatia ei și simt ca alterez totul. Nu pot sa vad  altfel decât îmi permite conștiința de acum. sa o fac. 

 

 Desigur asta este o veste extrem de buna din multe puncte de vedere. Însă eu tanjesc după mai mult adevăr decât îmi poate oferi starea mea constienta. Acesta este motivul pentru care găsesc fascinante toate formele noi de terapie, care pot accesa acel inconștient sincer. Sa ajung în zona aceea unde sunt eu fără toate caramizile de siguranța care mi le-am cladit în jurul experientelor mele.

 

Revenind la intrebare, dincolo de toate răspunsurile sofisticate care le-as putea formula știu doua care sunt acolo să mă defineasca la nivel de esenta și scop.

 

Sunt în primul rând suma acelor denumiri care reprezintă iubirea din viața mea.

 

Tot ce iubesc are un corespondent într-o descriere a mea și un răspuns la întrebarea aceasta, cine sunt?

 

Îmi iubesc în prim plan familia, cea pe care am format-o eu, soțul și cei doi copii, deci sunt mama și soție. Si asta este realizarea familiei care mi-a fost sursa de viata si inca imi este sursa de iubire. Nu este o separare, este o continuare care intareste legaturile si te ajuta sa ii iubesti mai mult pe cei care ti-au dat viata, pentru ca acum esti si tu sursa de viata. 

 

Imi iubesc mama, tatăl, frații, matusile, bunicii, verisorii, unchii, toți au pentru mine o denumire. Sigur ca cea de fiica vine sa o ia de mana pe cea de copil interior pe care încerc sa îl iubesc acum, așa cum nu a fost iubit la timp. Și totuși cea de fiica nu merge de mana cu judecată pentru ceea ce mi-a lipsit.  Este vindecare pentru mine si mai multa iubire pentru parintii mei, pentru ca azi ii iubesc si pe copiii din ei, asa cum nici ei nu au fost iubiti la timp. 

 

 Când zic ca sunt sora, inima mea e cuprinsă de siguranța. Siguranța mea au fost ei...Bianca, Ramona, Eusebiu. Mi-au oferit acel spațiu în care am știut ca pot sa cad indiferent de înălțime. Și asta nu are termen de comparație, o poate înțelege numai cine știe cum se simte.  

 

Imi iubesc si familia a cărui nume îl port azi. Sunt nora sunt cumnata si inevitabil pe cine iubeste al meu soț ajung sa iubesc si eu. Pana la urma familia înseamnă iubirea care ne-o poarta oamenii noua si noi lor. 

Sunt prietena și aici aș putea sa scriu despre atât de multe lecții pe care viața mi le-a inmagazinat în acest termen. Oamenii trec prin viata noastra sa lase si sa ia. Suntem ceea ce prieteni noștri zic despre noi, chiar daca asta inseamna ca ei au luat lectia de care aveau nevoie.

 

Putem fi iubire, pentru ca iubirea a fost lectia de care unii au avut nevoie, putem fi dezamagire, pentru ca acolo era o lectie care trebuia sa vina in forma aceea. Era ceva ce eu trebuia sa vad in ei si ei in mine si sunt recunoscatoare pentru fiecare lectie.  Și oricat am vrea sa fugim de acele descrieri pe care le-ar face fosti prieteni, suntem și din ele într-o măsura sau alta.

 

Pentru ca suntem ceea ce oamenii pot lua de la noi și suntem ceea ce putem sa oferim oamenilor.

 

Sunt ceea ce am reușit sa fac și ceea ce nu am reușit sa fac.

 

Succesele mele și esecurile mele sunt în același fisier, pentru ca nu am cum sa fiu una fără alta. Poate ca am adunat mai multe esecuri pana acum, mai multe decat pot numara, insa nu suntem suma greselilor noastre, suntem prezentul nostru si suma intentiilor noastre.  Nu aș schimba nimic, am nevoie de toate sa fiu cine sunt azi și nu vreau sa risc sa fiu cu puțin în minus.

 

Știu ca pot sa fiu, doar dacă indraznesc sa nu fiu mereu.

 

Incercarea de a fi presupune atât de multe momente în care nu vom fi așa cum știm ca putem sa fim. Și este ok!  Cresterea este inconfortabila. Inseamna ca vei fi respins, ca nu vei fi de ajuns mereu si asta trebuie sa fie in regula. Pentru ca alt drum nu exista, nu poti sa sari peste asta, trebuie sa iubesti procesul. 

 

Oglinda sta în fata noastră și cere mai multe de la noi!

 

Ea știe cine suntem dincolo de tot ce suntem pentru alții, dincolo de tot ce trebuie sa fim pentru viața de zi cu zi, ea știe ce e în mintea nostra și ce se dorește scos de acolo.

 

Și sigur ca dacă o vei întreba: Cine ești?

 

Nu îți va răspunde așa cum ai răspunde tu, enumerand cu mandrie ca ești soție, soț, mama, tata, fiica, fiu, angajat model, antreprenor de succes, un ratat sau un neimplinit, un divortat sau un bogat....Nu o interesează aceste etichete, pentru ca are un cod diferit de a evalua. Și se va uita la tine și îți va cere sa dai la o parte toate aceste lucruri și reușite sau nereusite, sa le împingi pe toate într-o parte și în alta și te va întreba din nou: Cine ești?

 

Și ai sa știi ca vrea sa vadă acel miez din tine care reprezintă cu adevărat ceea ce ești!

 

Sunt destul de mulți oameni care au ajuns sa stea în fata acestei oglinzi și după multe sesiuni de răspunsuri gresite sa ii poată da răspunsul potrivit!

 

 Si acum sunt ceea ce fac cu succes și ceea ce ii implineste. Fac ceea ce le aduce o bucurie atât de mare ca le vibreaza sufletul de fericire și au atins succesul, nu doar din punct de vedere material. Și cu siguranța și pe acela.

 

Eu m-am așezat de atâtea ori în fata ei... Si am tipat, am contrazis-o și am ales sa am dreptate!

 

Dar nu am avut fericire! Am ales sa am ambitie, dar nu am avut implinire. Am ales sa am idealuri, însă nu adevaruri. Și m-am tot îndepărtat, doar ca să mă întorc din nou. Și am auzit de fiecare data întrebarea și am știut de fiecare data răspunsul. Însă am încercat sa îl leg de ratiune, să fie un plan, sa îl văd profitabil, sa caut atâtea alte răspunsuri pe lângă, ca și-a pierdut din esenta.

 

Și am tot dat răspuns greșit.

 

Care vine cu uscaciunea sufletului și sentimentul ca lipsesti tu din viața ta.

 

Am învățat atâtea, am ales sa caut inspiratie și sa adun cunoștințe. Am devenit un expert în a răspunde altora și sa inspir. Am crezut ca după atât de mult studiu voi ajunge la răspunsul corect, însă am simțit și mai multă ceața pe alocuri. Nu doar ca nu știam cine sunt, dar mai știam și câte mi-aș dori sa fiu și nu sunt.

Și da, a durut mai tare la început sa știu câte as putea sa fiu și nu sunt!

 

Dar am ales să mă uit mai atent la mine și sa dau mai multe de-o parte și de alta, sa raman cumva eu, asa cum mi-as dori sa fiu si atat. 

 

Ce anume am știu de mine, înainte sa învaț orice despre mine?

 

Ce anume am știut despre mine înainte sa devin ceva?

 

Ce am știut despre mine, fără efortul de cauta răspunsuri?

 

Ce am iubit când încă nu am înțeles iubirea?

 

Și am derulat...pana acolo unde am știut prima data ca asta sunt.

  

Cine ești? 

Știu ca....

 

Inainte sa știu cine sunt, alții stiau despre mine ca vorbesc mult și diferit de alți copii de vârsta mea. Oamenii mari gaseau fascinanta și amuzanta aceasta abilitate a mea de a vorbi altfel decât erau obișnuiți sa auda de la copiii de vârsta mea.

 

Știu ca eram laudata și văzută...atunci când vorbeam!

 

Eram văzută...pentru ca vorbeam și vorbeam pentru ca stiam ca sunt văzută!

Cu asta am strigat lumea să mă vadă, cu asta am învățat sa cuceresc iubirea și asta am simțit ca pot face cel mai bine. 

Era acolo, fara nici un efort, pur si simplu puteam. 

 

 A început sa îmi iasă atât de bine ca eram indentificata cu verbul a vorbi în jurul meu și în orice context... în ochii părinților, în ochii fraților, în ochii rudelor, în vecini, la școala și în fata străinilor, eram...vorba!

 

Știam sa o fac și am înțeles repede ca o fac suficient de bine sa captez nu doar atenție ci și anumite avantaje dacă îmi doream.

 

Imaginea mea de copil este cu un spray în mana, luând interviu la toată familia și cum toți stateau la rând și ma lasau sa fiu...ceea ce eram!

 

 Ma lasau și nu doar ca participau la asta, ma incurajau sa o fac des!

 

Curand mi s-a spus ca voi fi reporter și am intels mai târziu ce înseamnă asta!

 

Desigur ca asta era cea mai apropiata meserie în anii 90, pe care o puteai pune pe tava cuiva care iubea sa vorbească. Și am crezut ca mi se potrivește. Asta era răspunsul meu la întrebarea: Ce vrei sa te faci când vei crește? Reporter!

De fapt ce raspundeam eu din inima era: Vreau să mă fac ceva care presupune sa vorbesc!! Si ar fi trebuit sa  ascult!

 

Iubesc sa vorbesc!

 

 Apoi am învățat sa scriu.

 

 Mi s-a părut de-a dreptul fascinant ca pot sa văd în imagini ceea ce pana atunci erau sunete.

 

Și am iubit cuvintele asternute pe hârtie, care erau emotiile mele unduite într-o forma unica și a mea!Am avut primul jurnal în anul în care a fost ales presedinte Constantinescu. Aveam zece ani.

 

Și țin minte ca asta scriam acolo, despre cum el va fi un presedinte mai bun și va face țara mea una mai buna în care eu sa cresc frumos! Desigur scriam părți din conversatii cu părinții mei și cu prieteni de-ai lor. Probabil ca pasiunea pentru politica este legata de arta de a vorbi:)))

 

Eram ușor primita în discutiile adultilor, pentru ca le serveam ceea ce azi numim: Copii spun lucruri traznite!

 

Însă pe lângă toată inocenta de copil aveam mereu de spus lucruri fascinante pentru adulti. Asta facea ca sa fiu chemata de multe ori și sa mi se pună întrebări, iar eu iubeam sa fac parte din discutiile lor. Și nu...nu era aceea scena în care îți chemi copilul sa mai zică ceva nostim, îmi aduc aminte câte am învățat de la diversi oameni, pentru ca indrazneam sa vorbesc cu adultii! Ii ascultam si este mare lucru sa fii ascultat fara sa iti fie teama ca vei fi judecat pentru ce zici si totusi sa ai un interlocutor capabil sa iti puna intrebari inteligente. Acel schimb de perspectiva, era fascinant, pentru ambele parti. 

 

 Am învățat si sa citesc!

 

Am stiut imediat ca în cărți găsesc combustibil pentru a vorbi!

Și am început sa iubesc cărțile, pentru ca ma ajutau sa vorbesc.

 

    Citeam pentru ca ma fascina cum puteam sa vorbesc cu alții prin intermediul cartilor scrise de ei. Și invatam atât de multe, care îmi dadeau un avantaj atât de mare cu orice interlocutor. Iar eu iubeam sa am ce sa vorbesc. Așadar repede am înțeles ca cititul îmi poate da mai multe subiecte de conversatie și ma poate face sa păstrez atenția oamenilor un timp mai îndelungat.

 

 Am citit atât de mult la viața mea și în mod special atunci când nu am putut vorbi!

 

Am ales cărțile ca refugiu și tot cărțile au fost medicamentele mele, salvarea mea din perioade de depresie, deși nu știam ca asta traiam. Au fost punte intre o minte innecata în suferinta și o minte care a știut ca poate mai mult decât atât. Au fost nu doar antidepresive ci și motivatie, inspiratie! Aș pune cititul pe reteta dacă aș putea, pentru multe boli!

 

 Și scrisul...

 

Am învățat sa așez gândurile în caiete și agende, pentru ca ma liniștea.

Așa am trecut prin toate momentele grele din viata mea. Gânduri pe care nu mai trebuia sa le intelega nimeni, decât foile... Care primeau cuvintele mele, insetate aproape după stiloul care le parcurgea.

Ma ajuta sa văd altfel situația după ce o citeam și puteam sa fiu mai obiectiva, scrisul ma ajuta sa iau decizii.

Scrisul mi-a fost terapeut, mi-a fost părinte, mi-a fost iubit, mi-a fost prieten, mi-a fost implinire și mi-a fost cea mai dulce alinare de atâtea ori!

 

Nu aș putea trai fără scris.

 

Mintea mea încă se organizeaza în texte când trăiesc cele mai intense momente din viața mea. Când sufar...simt nevoia sa scriu mai repede decât sa plang. Și când simt ca sunt fericita, ma văd cum fac din asta un text inspirational.

Toată viața mea s-a scurs în cuvinte...in cuvinte m-am masurat și am masurat tot ce am trăit.

 

 Dupa iubire, in al doilea rand sunt cuvânt. 

 

Si chiar daca mi-a luat mai mult timp sa inteleg, acesta este planul meu si zona mea de succes. Aici va trebui sa evoluez si sa invat sa pun antrenament peste talent. Sa invat sa fac din vorbele mele lumina si sens si pentru altii. Asta este ce am eu de oferit lumii si stiu ca drumurile mele duc inspre acesta directie, sa vorbesc cu un sens anume.  

 

 Cuvântul vorbit și cuvântul scris....si de azi, cuvântul impartasit!